Cauta
Bine aţi venit pe site-ul oficial al Primăriei Municipiului Giurgiu!
Sunteti la: » Istoric

SCURT ISTORIC GIURGIU

 

            Pe teritoriul actual al municipiului Giurgiu cea mai veche colectivitate umană este atestată cu începere din paleoliticul superior. Artefactele descoperite în punctul Malul Roşu, pe prima terasă a Dunării, sunt databile cu circa 22.000 de ani în urmă. Situl arheologic menţionat cuprinde şi mărturii ale civilizaţiilor neolitice, din epoca metalelor şi din perioada culturii Dridu. Şi în alte puncte ale terasei s-au găsit piese din preistorie şi din antichitate.

            O eventuală dezvoltare a localităţii antice până la nivelul unor enigmatice şi legendare oraşe-cetăţi Trimamius (în epoca romană) sau Teodoropolis (în cea bizatină) nu a putut fi demonstrată de cercetătorii contemporani, după cum teoria acreditată în romanticul secol XIX despre existenţa unei iluzorii colonii genoveze San Giorgio (de la care ar proveni numele) nu a fost nici ea confirmată.

            Numele Giurgiu este întâlnit frecvent în onomastica transilvăneană, ceea ce face plauzibilă ipoteza întemeierii aşezării de un păstor venit prin transhumanţă, precum legendarul cioban Bucur, fondatorul oraşului Bucureşti.

            Cel mai vechi document în care apare toponimul pare a fi aşa-zisul „Itinerar din Bruges”, databil în penultimul deceniu al veacului al XIV-lea, o listă de localităţi pe care pelerinii occidentali le aveau ca repere şi popasuri în drumul lor către Ţara Sfântă.

            Deschiderea ostilităţilor dintre Ţara Românească şi Imperiul otoman a impus ridicarea unei cetăţi la Giurgiu, într-un ostrov de pe braţul Sf. Gheorghe, posibil pe fundaţia unui turn dintr-o epocă anterioară. În perioada de înflorire economică şi culturală a domniei lui Mircea cel Bătrân, târgul de la Giurgiu s-a dezvoltat şi a devenit a doua reşedinţă domnească ca importanţă după capitala Curtea de Argeş. Faptul este dovedit de actele redactate de cancelaria voievodală aici, dintre care două reînnoiri ale tratatului de alianţă cu Polonia regelui Vladislav Jagello (la 23 septembrie 1403 şi la 17 mai 1411), un act intern din 11 mai 1409 şi o scrisoare diplomatică din 10 august 1415. Spre sfârşitul domniei lui Mircea, turcii atacă de mai multe ori Cetatea din Insulă şi o cuceresc în 1420. Domnitorul Dan al II-lea a reluat-o pentru scurt timp, pentru ca fiul lui Mircea (Vlad Dracul) şi nepotul său (Vlad Ţepeş) să participe la recucerirea ei în 1445, ajutaţi de o flotă burgundo-papală într-o adevărată cruciadă târzie.

Cea mai veche imagine cunoscută a cetăţii de la Giurgiu se păstrază pe harta care însoţeşte tratatul de artă militară a lui Paulus Sanctinus Ducensis din aşa-numitul „Codex Latinus Parisinus 7239”, păstrat în Biblioteca Naţională din capitala Franţei. Datările manuscrisului şi hărţii sunt controversate, variind între 1395 şi 1438, ceea ce nu micşorează însă importanţa strategică europeană a localităţii noastre.   

            În iarna anului 1462 Vlad Ţepeş a declanşat o campanie antiotomană, care a început prin recucerirea cetăţii Giurgiu, loc de unde i-a scris regelui Ungariei – Matia Corvin – despre succesele sale militare. Pentru o lungă perioadă, ce a continuat şi în secolul următor, cetatea nu a mai fost atacată, iar teritoriul din jurul ei (un „has” de circa 200 km²) a devenit cel mai însemnat cap de pod al Imperiului la nord de Dunărea românească. Abia campaniile lui Mihai Viteazul din 1595 readuc în atenţie importanţa acestuia, iar victoria repurtată aici la sfârşitul lunii octombrie de armatele reunite ale celor trei ţări române a făcut vâlvă în întreaga Europă.

            Ultimul domnitor care a încercat apoi reluarea cetăţii, fără a reuşi însă o stăpânire efectivă, a fost Mihnea al III-lea în 1659. În vremea domniilor lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu şi Constantin Mavrocordat, se înregistrează investiţii româneşti în Giurgiu, legate de activitatea portuară şi cea de construcţii navale.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, războaiele ruso-austro-turce au condus la construirea unei noi citadele pentru garnizoană (Tabia) şi a unui turn de observaţie, care a supravieţuit până azi. În 1811 generalul rus Kutuzov îi înfrânge pe turci lângă Giurgiu, oraş în care încep tratativele de pace ce se vor finaliza în mai 1812 la Bucureşti (prin raptul Basarabiei).

            În 1829, în urma semnării tratatului de la Adrianopol, fosta „kaza” a Giurgiului este retrocedată Ţării Româneşti, fortificaţiile sunt demolate, iar garnizoana şi covârşitoarea majoritate a populaţiei musulmane se retrag la sud de Dunăre. Reşedinţa administrativă a judeţului Vlaşca se mută în anul următor de la Găeşti la Giurgiu, localitatea beneficiind apoi de planul de sistematizare al inginerului austriac Moritz von Ott (asemenea Brăilei şi noilor oraşe Alexandria şi Turnu Severin).

            Datorită poziţiei faţă de Bucureşti, de numele Giurgiului se leagă o serie de premiere din sfera transporturilor (prima navă comercială sub pavilion naţional – corabia „Mariţa”, 1834; prima navă militară a Principatelor Unite – vaporul „România”, 1862; prima linie de telegraf – 1854; prima linie ferată – 1869; primul pod construit în curbă – „Bizetz”, 1905; una din primele conducte petroliere – 1918; primul ferry-boat – 1940). Oraşul a fost afectat de toate conflictele militare majore ale epocii moderne (în 1853-1856, Războiul Crimeei; în 1877-1878, războiul de independenţă; în 1916-1918, primul război mondial; în 1941-1945, al doilea război mondial), dar şi de mişcări sociale (revoluţia de la 1848, revolta bivolarilor din 1873, răscoala ţărănească din 1907, greva generală din 1920). Aşezarea nu a fost scutită nici de efectele unor cataclisme naturale, precum seismele ori inundaţiile (cea mai gravă în 1942).

            În perioada capitalistă, principala activitate economică la Giurgiu a fost cea comercială, fapt ce i-a imprimat în plan demografic un caracter cosmopolit şi multiconfesional, chiar dacă majoritatea populaţiei a continuat să fie de etnie română şi credinţă ortodoxă.

            Cele mai importante întreprinderi au fost atelierele navale ale Serviciului Hidraulic (înfiinţate în 1897 şi dezvoltate după 1910 în insula Ramadan) şi fabrica de zahăr a Societăţii „Danubiana” (înfiinţată în 1914). În timpul regimului comunist, pe lângă dezvoltarea industriei uşoare (dintre unităţile căreia cea mai cunoscută a fost ţesătoria „Dunăreana” – 1965), s-a înregistrat şi fenomenul industrializării forţate, în principal prin implementarea construcţiei de maşini şi utilaje grele (1976) şi a unui combinat chimic axat pe produse clorosodice.

            Între 1952-1954, în dreptul oraşului s-a construit, prin colaborare internaţională, primul pod transdanubian dintre România şi Bulgaria, la vremea sa unul dintre cele mai complexe din Europa.

            În plan administrativ, timp de trei decenii (1950-1980) Giurgiu a fost marginalizat prin pierderea calităţii de reşedinţă a unui judeţ, eroare corectată tardiv şi parţial. În plan urbanistic, pe de o parte s-a înregistrat mutilarea centrului vechi, iar pe de alta extinderea municipiului prin construirea unor noi cartiere de locuinţe.

            După 1990, pe lângă fenomene social-economice comune evoluţiei întregii ţări, se constată o dezvoltare a relaţiilor transfrontaliere cu oraşul şi districtul Ruse, precum şi o deschidere către cooperarea cu alte localităţi şi instituţii europene, cu consecinţe pozitive în plan edilitar.

            Perspective încurajatoare ţin de modernizarea drumului Bucureşti-Giurgiu, a vămii şi a portului, de înfiinţarea unei zone libere şi de potenţiala dezvoltare a unor noi activităţi industriale.        

 

EMIL PĂUNESCU                     

 

Actualizat in - 17.07.2017, la ora 15:42; de catre: administrator